Cele mai multe dintre locuințele urbei erau rudimentare, „compuse din barace mici, în pământ, cu
podețuri înaintea ușilor și cu mușchiu verde pe acoperământuri[1]”. Frecventele
inundații produse de râul Bistrița și afluentul său, pârâul Negel, împreună cu
desele incendii au distrus casele și au impus soluții ieftine de refacere a
acestora. Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost construite
câteva clădiri confortabile. Nivelul modernității în arhitectura urbană a fost
mărit atunci când au fost construite câteva clădiri publice, cu etaj și
numeroase camere, numite imediat de cetățeni, „palate”. Patrimoniul
arhitectural al orașului s-a îmbogățit ca urmare a construcției „Palatului
municipal” (1897), ulterior numit „Palatul Ateneului” și a „Palatului
Administrativ” (1889).
Istoria „Palatului
Municipal”, cea care constituie subiectul acestui documentar, are rădăcinile în
istoria luptei populației cu marele coșmar al băcăuanilor, focul. Activitățile
de stingere a incendiilor au făcut parte din viața oamenilor, probabil, încă de
la începuturile organizării sociale a colectivităților.
Dezvoltarea
așezărilor omenești, crearea aglomerărilor urbane, au fost cauze favorizante
ale producerii și extinderii incendiilor, dar și motive ale organizării unor
grupuri specializate în acțiunile de stingere a focului. Documentar,
activitatea organizată a stingătorilor de incendii este cunoscută ca urmare a
aplicării în practică a prevederilor Regulamentului Organic pentru Moldova.
Regulamentul prevedea măsuri de organizare și dotare a „tulumbagiilor”, dar
stipula în mod clar și faptul că asigurarea financiară și logistică a
pompierilor era în sarcina Eforiei, denumirea din acea epocă a Primăriei.
 |
| Palatul Municipal, jalon arhitectural al tranziției urbei de la rural la urban. |
Așadar, autoritatea
administrativă locală purta răspunderea organizării și întreținerii echipei de
stingători ai incendiilor constituită din cetățeni civili ai localității. Deoarece
eficiența echipei era mult sub nivelul așteptat de cetățeni, s-a impus ca o
necesitate stringentă legiferarea organizării unei forțe de comandă a
stingătorilor, specializată, dotată și disciplinată. A fost meritul
domnitorului Mihail Sturza să emită și să impună o lege pentru organizarea Comandamentului
de pompieri. Înițial, acest comandament a funcționat în Iași, capitala
Moldovei, dar cu timpul s-au înființat astfel de comandamente în toate orașele
mai răsărite, inclusiv în Bacău, probabil după anul 1835. Îmbunătățiri ale
organizării comandamentului s-au produs în anul 1845 când, pe lângă normele
minimale de dotare cu mijloace de stingere a incendiilor și cele de personal
s-a stabilit că aplicarea normelor era sarcina atât a Eforiei cât și a
Isprăvniciei fapt ce mărea bugetul disponibil pentru activitatea pompierilor.
În
sarcina Eforiei era și asigurarea localurilor pentru găzduirea personalului,
magaziilor pentru materiale și utilaje precum și grajdurilor pentru cai.
Deoarece Eforia nu dispunea de local nici măcar pentru propria sa activitate, „era nevoită să închrieze localuri atât
pentru ea cât și pentru Comanda pompierilor, case particulare. Un timp au
funcționat sub același acoperiș în casa lui Mihalache Coroi, iar din anul 1847
până în anul 1850 în cea a căminarului Gheorghe Neculai, casă situată „lângă
foișor”, după cum spun documentele vremii, fără însă a putea localiza mai
precis unde anume erau situate atât casa cât și foișorul. Tot în acea perioadă
Eforia a propus construirea unei magazii pentru a păstra în condiții bune
instrumentele pompierilor, dar nu a reușit să adune banii necesari”[2].
Problema dotărilor și organizării activității pompierilor s-a rediscutat cu
caracter de prioritate în anul 1853, atunci când un incendiu de foarte mare
amploare a distrus o mare parte din oraș.
În anul
1874, legea de organizare a armatei a fost amendată și modificările au prevăzut
că trupele de pompieri din reședințele de județ se constituiau și ca unități
militare de artilerie care treceau în subordinea exclusivă a Ministerului de
Război. Pentru aplicarea legii, au fost transferate către Ministerul de război
atât corpul de pompieri cât și cazarma, utilajele și caii. Cheltuielile de
întreținere au rămas însă tot la Primărie. În această logică a faptelor s-a
înscris și construirea de către Primărie a unei remize și a unui grajd.
Construcțiile au fost amplasate în curtea Primăriei care avea deja un sediu
propriu în fosta casă Morțun, existentă ca prin miracol și astăzi. În aceeași
curte a fost ridicat și un foișor de observație executat din grinzi de lemn.
S-a intenționat și construirea unei cazărmi pentru pompierii-artileriști, dar
problema permanentă a lipsei banilor de investiții a stopat buna intenție și
s-a folosit în continuare metoda închirierii de case particulare în zona noilor
investiții amintite. În anul 1887, foișorul din care se făceau observații
pentru depistarea incendiilor iscate în cartierele orașului a fost distrus de o
puternică furtună.
 |
| Noua clădire, devenită simbol al orașului. |
Pentru
cazarma pompierilor, Primăria a închiriat casa Gheorghe Poltzer. Ca urmare a
referatului secretarului primăriei, Theodor Cancicov care atenționa că la 26
octombrie 1888 expira contractul de închiriere a casei Gheorghe Poltzer, casă
în care era amplasată cazarma pompierilor, Consiliul comunal a decis în ședința
sa din data de 4 august să fie lansată către proprietarii din oraș cererea de
oferte pentru închirierea unui nou spațiu. În consecință, primarul Constantin
Platon a semnat „Publicația” prin care „domnii
proprietari care dispun de case încăpătoare în acest oraș, având în curte grajd
și șură, și care ar dori să închirieze”[7]
erau rugați să facă oferte. Singura ofertă înregistrată fiind cea a
proprietarului Gheorghe Poltzer, contractul de închiriere a fost prelungit
pentru încă un an. Clădirea se afla într-o avansată stare de degradare și
cererile de reparație primite din partea comandantului pompierilor se
înmulțeau. Situația a determinat administrația orașului să caute o altă
variantă de locație. Regimentul 27
Dorobanți tocmai de mutase într-o cazarmă proprie construită în „spatele gării”
și vechiul său sediu închiriat era disponibil. În septembrie 1888, Primăria
adresează o cerere Direcției Creditului Urban din București cerând un răspuns
privind disponibilitatea sa de „a da în
arendă de la data de 26 octombrie viitor (1889 n.a.) casele din Bacău a doamnei
Maria Sion Mavromati, unde a stat Regimentul 27 Dorobanți și dacă până la acea
dată vor putea fi reparate împreună cu toate atenansele, căci Comuna voește a
le lua în arendă pentru cazarma de pompieri.”[8] În
cursul negocierilor a fost avansată și varianta cumpărării „pe veci” a
clădirii. Din devizul pentru reparația necesară aducerii în
stadiu de utilizare, rezultă că era vorba despre o clădire
dispunând de 25 de camere dispuse pe două niveluri, parter și etaj. Casa și
terenul din strada „Șoseaua Națională” nr.1-2 din Bacău constituiau însă ipotecă
la un împrumut acordat de Creditul Urban din București doamnei Maria Sion
Mavromati și ca urmare, vânzarea directă nu putea fi făcută. În anul 1889,
proprietara a decedat și, firește, nu a mai putut achita ratele împrumutului
contractat. Banca a fost nevoită să recupereze ratele neachitate, scoțând la
licitație terenul și casa clientei sale și a publicat anunțul de licitație în
Monitorul Oficial nr.60 din 17 iunie 1889. Membrii Consiliului comunal Bacău,
convinși fiind că șansa de a rezolva rapid problema localului pentru cazarma
pompierilor era la îndemână, au aprobat în ședința din data de 10 iulie 1889,
participarea la licitație[9]. În
lipsa unor competitori, licitația a fost amânată succesiv și a fost câștigată
definitiv de Consiliul comunal Bacău abia la data de 24 mai 1890[10].
Abia se
instalaseră pompierii în noua locație că problemele datorate uzurii avansate a
vechii clădiri au început să fie depistate. Comandantul secției de Pompieri,
constatând deficiențele, a făcut numeroase sesizări și cereri de intervenție
către Primarul Bacăului[11].
Rapoartele sale umpleau registrul de intrări din secretariatul Primăriei.
Însuși Comandantul Diviziei a 7a Infanterie din Corpul 4 de Armată a sesizat în
mod repetat Administrației locale starea deplorabilă a cazărmii și lipsa
atenanselor specifice activității pompierilor. Ultima cerere de reparație urgentă
a fost înregistrată la Primărie la data de 1 februarie 1895. În rezoluția sa,
primarul Radu Costache dispunea inginerului comunei să constate la fața locului
starea clădirii și să propună măsuri de remediere[12].
Măsurile au venit însă din partea Divinității căci, în noaptea de 9 spre 10
februarie 1895, localul a căzut pradă unui cumplit incendiu, care l-a devastat.
Focarul provocator s-a aflat în clădirea vecină, sediul Poliției. O sobă având
hornul fisurat a provocat flăcări în pod și, deși a fost sesizat fum în
decursul mai multor zile, în noaptea fatidică, focul s-a extins cu repeziciune
la acoperișul de șindrilă a cazarmei pompierilor, favorizat fiind și de gerul
crunt din acea noapte. Primarul a reproșat comandantului pompierilor faptul că
„nu a avut grijă de averea publică și nu
a fost cel dintâi la intervenție la ivirea incendiului, întârziind cu începerea
intervenției mai mult de trei sferturi de oră”[13]. Raportul
întocmit de o comisie de specialiști militari a consemnat faptul că amploarea
incendiului a fost determinată de existența acoperișului de șindrilă
îmbătrânită și foarte uscată precum și de lemnul foarte uscat din care era
confecționat podul clădirii[14].
Pompierii au reușit în acea noapte de coșmar să salveze, evacuând din clădire,
toată muniția și o bună parte din mobilierul aflat în sălile cazarmei. Gurile
rele spuneau că nu a fost o simplă coincidență.
 |
| Piața Vasile Alecsandri. |
Consiliul
Comunal a ajuns la concluzia că singura soluție viabilă pe termen lung era
construirea unei clădiri noi, adecvată cerințelor. Comanda pentru realizarea
proiectului a fost preluată de arhitectul băcăuan George Sterian. Tema de
proiectare prevedea realizarea unei clădiri care să asigure spațiul necesar
comandamentului și cazarmei de pompieri cu un foișor de observație precum și
spațiul pentru comenduirea Poliției, rămasă și ea fără sediu după incendiu. Oportuni,
consilierii au solicitat și amenajarea unui spațiu destinat activităților
culturale. Susținerea financiară a investiției urma a fi realizată printr-un
împrumut bancar substanțial.
În proiect se
profila execuția unui obiectiv impresionant, adevărat „palat” în dotarea
municipiului. Terenul disponibil fiind insuficient, s-au declanșat diligențele
necesare cumpărării unor terenuri vecine. Au răspuns favorabil cererii același
avocat din Galați, Gheorghe Mavromati, precum și Anica Broșteanu. Evaluarea
terenurilor cu case pe care cei doi acceptau să le vândă a fost întocmită de un
grup de oameni cu prestanță în oraș: inginerul Gheorghe Belloianu, patronul
fabricii de bere Felix Grivel și comerciantul Gheorghe Poltzer. Negocierile
s-au încheiat cu succes, primăria a contractat un împrumut a cărui ultimă rată
a fost rambursată la 30 iunie 1904 și după numai doi ani, în anul 1897, constructorii
au oferit Bacăului un impozant „Palat Municipal”.
Preocupat
de activitatea teatrală din oraș, primarul Leon Sakellary a propus membrilor
Comisiei interimare să accepte oferta artistului–pictor Constantin Emil Ionescu
din București care se angaja să execute, cu materiale proprii, „decorurile necesare scenei teatrului
Ateneului Comunal, conform ofertei din 28 februarie 1923, înregistrată de
Primărie la Nr.1106 din 26 februarie 1923”[15].
Lucrarea presupunea confecționarea primei cortine de scenă cu dimensiuni de 7x5
metri, trei draperii în fața scenei, un „salon de Stil” compus din trei uși în
două canate, o arcadă, două ferestre, patru panouri pe colțuri și două panouri
mari, centrale. Urmau a mai fi confecționate: un salon rustic, un cămin, o
bibliotecă precum și „o pădure”. Artistul decorator, păstrând tradiția
colaborărilor cu teatrele provinciale, a încasat avansul contractat, iar apoi a
fost nevoie de numeroase intervenții scrise din partea beneficiarului pentru
continuarea lucrărilor. Satisfacția finalizării a fost trăită abia la data de
13 octombrie 1924.
În timpul Primului Război Mondial,
Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a având
sediul la Bacău și a fost avansat la gradul de mareșal. Abordând viața
politică, a ocupat fotoliul de prim-ministru în anul 1918 și mai apoi, în anii
1920-22 și 1926-28. Soția sa, Clotilda Averescu, a avut intense preocupări
umanitare și a înființat societatea
„Clotilda Mareșal Averescu” pentru „Ocrotirea Tinerelor Fete”, la Bacău funcționând
„Orfelinatul de fete”. Pentru asigurarea fondurilor necesare funcționării
orfelinatului de fete, societatea umanitară a construit între 1927 și 1929,
Palatul „Mărăști” compus dintr-o sală modernă de teatru și cinema și un hotel
de prim rang. Profitul obținut din aceste activități era vărsat în conturile
orfelinatului. Pentru a asigura fonduri suplimentare, patroana societății
umanitare a solicitat Primăriei să-i fie închiriată pentru un an de zile sala
Ateneului, în condiții avantajoase. Solicitarea soției primului-ministru nu
putea fi, firește, refuzată și a fost încheiat și semnat de primarul Ioan
Grigoriu contractul de închiriere începând cu data de 1 octombrie 1927. Sala a
fost dotată cu o cabină pentru aparatul de proiecție, proiectată de însuși
arhitectul-șef al orașului, arh. G.Sterian. Contractul prevedea, printre
clauzele financiare, și faptul că „la
expirarea contractului, Societatea își va ridica aparatele cinematografice,
afară de cabină care va rămânea comunei”[16].
Clauza a fost îndeplinită atunci când, fiind dată în folosință noua sală de
cinema din Palatul „Mărăști”, sala Ateneului a fost
eliberată.
 |
| Ateneul după mutarea pompierilor și demolarea turnului de observație. |
În
cererea transmisă de Ion Bartolomeu la data de 24 aprilie 1931[17]
și aprobată de Consiliul comunal, pe 25
aprilie 1931[18],
cu avizul favorabil scris de arhitectul orașului în dimineața zilei aprobării,
se prevedea o concesionare gratuită a sălii teatrului și camerelor aferente, pe
o perioadă de trei ani.
Bucureșteanul se oferea însă, să repare „sala
teatrului denumit Atheneul din Bacău, proprietatea municipiului, conform devizului și
proiectului întocmit de dl. Enhrich Schighi, antreprenor și constructor din
Bacău”. Și-a asumat, ca urmare: „refacerea
învelitorilor și tavanului sălii și dependințelor sălii, tencuielilor și
zugrăvitul sălii, refacerea sobelor, a scărilor în fier în loc de lemn la loje,
a instalațiilor de lumină în sală și dependințele ei, refacerea cabinei de
cinematograf, în tablă conform Regulamentului special și instalarea apei pentru
serviciul de incendiu în sală și dependințe”[19].
Față de deficiențele tehnice semnalate de
serviciul Arhitectură, rămâneau în sarcina Primăriei alte numeroase lucrări
pentru care se ceruse în mai multe rânduri reparațiile necesare și radicale și se
propusese ca până la reparare, localul să fie închis pe zonele destinate
spectacolelor și balurilor.
Enumerarea acelor
deficiențe creează o imagine reală a stării clădirii. „Apele de scurgere în loc să se îndepărteze de clădire se infiltrează
în temelie. șarpantele învelitorilor, prin continua apăsare a vânturilor și a
zăpezilor capătă cu timpul o slăbire prin micșorarea rigidității lemnelor de
construcție, această slăbire a lemnelor se produce și la grinzile tavanelor
prin trepidațiunile chiar ușoare dar repetate și continui pe care clădirea le
suferă atât pe dinăuntru și pe dinafară și aduc încovoierea lemnăriilor,
încovoiere care devine din ce în ce mai sensibilă până a ajunge a fi chiar
periculoasă.
Toată
tâmplăria exterioară mai ales aceea expusă la nord, putrezește și devine cu timpul
neutilizabilă. Latrinele a căror conducte nu numai că nu sunt îngrijite dar
mereu astupate prin neglijență și nesupraveghere, distrug zidăria prin
infiltațiunile de urină și de apă care se produc și pot avea cele mai grave
consecințe. Instalațiunile învechite și defectuoase de lumină și de încălzit
amenință în permanență clădirea cu incendiu”[20].
Trecuseră
doar câteva săptămâni de la semnarea contractului de concesionare a teatrului,
când „Societatea pentru Ocrotirea Tinerelor Fete”, simțindu-se amenințată de
noul concurent, a adresat Primăriei la data de 5 iunie 1931 o petiție care era,
mai curând, o adevărată plângere penală,. După ce s-a prezentat menirea
umanitară a Societății, s-au invocat imperativ câteva motive de nemulțumire și
revoltă. Printre acestea, erau reclamate următoarele fapte: „În ultimul moment, vechiul Consiliu Comunal,
a închiriat, nu știm cui, sala Ateneului, pe un preț derizoriu, pentru ca, în
urma unor reparații, beneficiarul să deschidă un cinematograf. Această
închiriere s-a făcut fără forme legale. Nu credem însă, că, chiriașul va obține
autorizația de la Comitetul local pentru funcționarea acestui cinematograf.
Sala Ateneului, cum a fost construită, nu îndeplinește condițiunile riguroase
de astăzi, pentru exploatarea sălilor de cinematograf”.
Încheierea plângerii
este semnificativă pentru starea lucrurilor în epocă: „Pentru motivele de mai sus, nădăjduim că actualii edili vor dispune
din nou examinarea chestiunii pentru buna ei soluționare. Ne permitem a atrage
atenția că, dacă s-ar mai deschide un cinematograf în Bacău pe lângă cele două
deja existente, ar câștiga casele de filme din cauza concurenței. Banii ar ieși
din oraș în paguba noastră și mai mult, în detrimentul orfanilor Primăriei
orașului și ai județului, a căror ocrotire noi o avem”.[21]
Reflexul
de supunere necondiționată față de „oamenii cu influență” a determinat o
reacție rapidă a noului Primar. Membrii sub-comisiei teatrale a municipiului Bacău,
primarul municipiului, chestorul poliției, medicul orașului și comandantul
pompierilor s-au întrunit în ziua de 9 iunie 1931 și s-au deplasat „la localul lui Ioan Vartolomeu din Bacău,
calea Mărășești nr.37, pentru a constata dacă în localul său poate să
funcționeze un cinematograf vorbitor”[22].
Lectura
procesului verbal de constatare întocmit de comisia specială provoacă, în mod
firesc, câteva interogații: oare, comisia a inspectat aceeași clădire care
fusese folosită cu patru ani în urmă pentru cinematograf, chiar de societatea petiționară?
Era aceeași clădire care, cu numai două luni în urmă, îndeplinea fără probleme
prevederile regulamentului de funcționare a cinematografelor în interpretarea
altor ocupanți ai fotoliilor din Consiliul comunal?
Răspunsurile
pot fi găsite numai după lecturarea completă a spectaculosului proces-verbal
care constata că:
1.
Domnul Ioan Vartolomeu
nu a înaintat actele prevăzute de art.4 din Regulamentul cinematografelor.
Adică, nu a înaintat actul de cetățenie română, un certificat de moralitate
eliberat de Poliția locală, planul localului de cinematograf conf. Art.46 al
RC, avizul sub-comisiunii teatrale asupra condițiunilor de soliditate și
higienă a locului destinat pentru instalarea cinematografului, Primăriei municipiului
Bacău spre a se putea statua asupra cererii sale.
2.
Localul său nu este precedat de o sală de așteptare
higienică și confortabilă, contravenind prin aceasta previziunilor art.14 din
RC.
3.
Ușile laterale nu sunt
regulamentare având lățimea 1,13m în loc de cel puțin 1,50m cât prevede art.15.
4.
Balcoanele nu posedă
nicio ieșire directă, scările care duc la balcon sunt construite din lemn.
Ieșirile la balcoane se fac direct în sală, chiar pe lângă peretele cabinei. Se
eludează prescripțiile art.17 din RC care prevăd că scările trebuie construite
din materiale neinflamabile și balcoanele trebuie să aibă ieșiri directe afară.
5.
Șezutul scaunelor nu se
ridică în mod mecanic ci cu mâna. Culoarele laterale sunt numai de 70 cm în loc
de 1,50 m, astfel că sala nu se poate evacua în maxim 2 minute în caz de
incendiu, contravenindu-se prin aceasta disp. Art.19 și 20 din RC.
6.
Pisuarele și closetele
nu sunt comode și higienice, contravenindu-se dispozițiilor art.23.
7.
Sala nu posedă
ventilatoare pentru primenirea aerului, prevăzute de art.24 din RC.
8.
Nu posedă nicio
instalație de gură de apă, nici furtune după modelul pompierilor din acest
oraș, precum și niciun aparat de stingere patent „Extinctor”, contrar celor
prevăzute în art.25
9.
Nu posedă lumini de
siguranță deasupra fiecărei uși și nici inscripția deasupra ușii cu litere mari
„Ieșire”. Posedă becuri electrice deasupra ușilor alimentate cu aceeași sursă
de curent ca și becurile din sală, ceeace face ca în caz de întrerupere a luminii
în sală să fie un întuneric complet iar lumea să nu știe încotro să iasă,
contrar disp.art. 27 din RC.
10.
Sala nu este prevăzută
cu încălzire centrală și nici nu are sobe de teracotă cu gurile de lemne spre
sala de așteptare sau coridor, contrar art.28 din RC.
11.
Cabina este instalată în interiorul sălii, chiar între
scările de lemn ce duc la balcon. Este construită din material lemnos fiind
îmbrăcată pe dinăuntru și pe dinafară cu tablă veche de fier vopsit. Ar fi
trebuit ca această cabină să fie construită din material neinflamabil sau
metal. Obloanele metalice de la deschiderile făcute pentru trecerea razelor
luminoase nu sunt manevrabile din exteriorul cabinei. Ușa cabinei nu este
făcută din metal cu zăvor manevrabil din ambele părți. În interiorul cabinei nu
se află niciun aparat de stins și nicio ladă metalică pentru păstrarea filmelor
ce urmează a se rula, contrar art.27, 29, 30, 36 din RC.
12.
Sala nu posedă o mică
farmacie și nici instalație de telefon, contrar art.40 din RC.
Chiar dacă acest
local ar îndeplini toate condițiunile cerute de regulament, prin faptul că
pentru a ieși din sală în stradă, deoarece localul este situat la etaj,
trebuiesc coborâte două scări sucite și stâmpte cu mai multe trepte pe care din
neglijență sau panică,dacă ar cădea în momentul evacuării un singur om, s-ar
înregistra cu siguranță, dacă nu morți, foarte mulți răniți. Credem că un
asemenea local este impropriu ca să funcționeze în el o sală de cinematograf”.
Procesul-verbal a rămas
fără valorificare, dar presiunile pe capul concesionarului nu s-au oprit.
A
intrat în scenă Protoieria județului care, la data de 22 iunie 1931, a reclamat
faptul că, în conformitate cu conținutul unui afiș anexat petiției, la
cinematograful „Capitol” instalat în sala Ateneului a fost anunțat matineu
duminică 21 iunie la ora 10 dimineața. Consecințele erau considerate a fi grave
deoarece: „această nouă procedare în
acest oraș împiedică frecventarea Bisericilor, mai ales a tineretului, căci
fiind pus în alternativa: biserică sau cinema, desigur va alege pe acesta din
urmă. Trebuie avut în vedere că sala Ateneului s-a construit în scopul
dezvoltării culturale și nicidecum de a împiedica pe cea religioasă, morală”[23]. Cu distinsă onoare, Protoieria solicita
 |
| Afișul care anunța matineul reclamat. |
suspendarea acestor
matinee în zilele de duminică și sărbători, dimineața, când se oficia serviciul
divin la biserici.
Solicitat să ofere explicații în vederea aplanării conflictului, Ioan
Vartolomeu, antreprenorul cinematografului „Capitol”, a transmis la data de 20
iulie 1931, un răspuns care poate fi interpretat ca fiind o lecție de
democrație și libertate:
„În iunie 1931, am deschis cinema „Capitol”
și dorind a aduce un serviciu populației nevoiașe, am înființat spectacole de
dimineață în zilele de duminică și sărbători, între orele 10-12. Primăria municipiului
Bacău, cu adresa nr. 5169 din 25 iun 1931, îmi face cunoscut că nu pot da
spectacole duminica dimineața deoarece poporul trebuie să se ducă la biserică;
iar din conținutul adresei cu nr.616 a Protoeriei jud Bacău, reiese că un
cinema face concurență bisericii, și că rău s-a făcut că s-a închiriat sala
Ateneului.
După cum știți,
în toate orașele mari se dau spectacole de cinema duminică dimineața, iar
organele bisericești nu sunt deloc supărate și nici măcar nu au pus vreodată
chestiunea concurenței între o biserică și un cinema. Spectacolele de cinema nu
pot influența cu nimic credința poporului, deoarece nu poate fi „alternativă”
între biserică și cinema.
În afară de
acest lucru, în Bacău mai este și populație de altă religie decât ortodoxă,
deci dând aceste spectacole, statul și comuna vor câștiga, căci impozitele
cresc, curent electric se consumă, deasemeni și Timbre de Aviație, deci, fără a
mai pune în discuție credința celor ortodocși, care ne închipuim că se vor duce
la biserică și nu la cinema, avem de câștigat după urma celor neortodocși. După
cât știm cu toții, legea oprește vânzarea băuturilor alcoolice dumincă
dimineața, dar nu și spectacole de cinema.
Cunoscându-se
patimile ce s-au pus în jurul deschiderii acestui cinema, îmi permit, domnule
Primar, a vă atrage atenția asupra justei mele cereri de a da aceste matinee în
zilele de sărbători și duminica dimineața”[24].
Președintele Comitetului
interimar, Mihai Văgăunescu a semnat pentru următoarea rezoluție: „Se vor putea da spectacole
cinematografice și duminica dimineața, însă filme cu învățăminte morale”.
 |
| Planul sălii de spectacole cu amplasarea și numerotarea locurilor. |
„În decursul timpului de concesiune, care
expiră la 23 apr.1934, nu am izbutit să-mi recuperez nici măcar capitalul
investit. Chiar în timpurile mai prielnice pentru întreprinderea aceasta,
depărtarea cinematografului de centrul orașului, dimensiunile sălii așa de
neîncăpătoare și mai ales, concurența celor două cinematografe cu săli
incomparabil mai proprii pentru cinematograf, mi-au stânjenit de asemenea,
orice beneficiu”.
În
anii următori, clădirea a fost utilizată doar în scopul „dezvoltării culturale”
și reparațiile se realizau doar accidental. Rezitența construcției a fost
verificată cu adevărat în noaptea
de 9 spre 10 noiembrie 1940 când un cutremur de pământ a creat panică și pagube
în oraș. Zeci de clădiri au fost avariate, unele devenind inutilizabile.
În
raportul său asupra imobilelor, proprietate a Primăriei Bacău, care au suferit
stricăciuni cauzate de cutremur, arhitectul-șef al orașului, George Sterian, a
inclus în listă, la „capitolul II,
imobile supuse reparării, dar care continuă a funcționa” și „Atheneul cu poliția, pompierii și atenanse”[25].
Avariile au rămas stigmat al clădirii în toți anii care au urmat.
În
anul 1942, administrația locală a reluat discuția privind starea precară a
Ateneului și a dispus serviciului Arhitectură să comande și să obțină un studiu
privind remedierea avariilor și consolidarea clădirii.
Memoriul pentru lucrările de
reparație și transformare a Ateneului cultural comunal „V. Alecsandri” Bacău,
lucrare realizată cu curaj de o echipă de arhitecți bucureșteni, prezenta
soluții radicale, rezistente și adaptate normelor la zi. Un extras din memoriu
este semnificativ:
„Localul
„Ateneului” fiind inadecvat cerințelor și exigențelor locale, având numeroase
avarii cauzate de cutremurul din anul 1940 și necesitând o reparație imediată,
s-a căutat satisfacerea tuturor dezideratelor, transformându-l precum urmează:
Parterul s-a transformat complet creându-se
un mare local de petreceri, cu săli de mâncare, săli de joc, bar și cu toate
serviciile inerente. Se construiesc două scări din beton armat cu două intrări,
care acced direct la scenă, la cabinele artiștilor și la orchestră. Sala de
spectacole necorespunzând, s-a transformat și ea prevăzându-se un balcon de
beton armat cu scară independentă respectivă, un loc pentru orchestră sub scenă
(mezzanin) și o scenă de 6x9m. S-a mărit capacitatea sălii de spectacol de la
17x10m la 21x10m cu un număr de locuri de 266 la parter și 102 locuri la
balcon. La sală, prin transformarea balconului s-a creat un foyer și o
garderobă.
 |
| Secțiune verticală în partea centrală a clădirii. |
În același timp s-a construit o cabină de
proiecție izolată ce corespunde exigențelor tehnice. S-a ținut seamă de
caloriile necesare încălzirii sălii construindu-se patru sobe de faianță în
culoarea pereților. Totodată, s-au creat jocuri de lumină „a giorno” prin
lumina difuză prevăzută.
Pereții vor fi înfrumusețați cu fresce
simbolice a luptelor noastre istorice de dezrobire.”[26]
Frescele duceau gândul beneficiarilor
spre imaginea sălii Atheneu din București și soarta teatrului băcăuan căpăta
evidente nuanțe de roz. Bunele intenții au fost spulberate însă, de războiul mondial
care a urmat și care a lăsat urme dureroase și în Bacău. Banii au fost
reorientați spre alte obiective prioritare și clădirea s-a ales doar cu câteva
reparații care să o mențină în picioare. Schimbarea de regim politic și social
a readus în discuție dezvoltarea patrimoniului urban al orașului. „Începută timid, după modelul sovietic,
sistematizarea comunistă a dislocat treptat structura urbană și a destructurat
viața socială, încă păstrătoare a memoriei interbelice. ... Deciziile politice
par să fi avut, în cazul Bacăului, note distincte prin intensitatea
reconfigurării urbanistice și mai ales, prin discernământul mai mult decât
discutabil față de propriul trecut și față de propria identitate. Centrul
orașului, cartierele pericentrale, unele clădiri cu valoare istorică și
arhitecturală nu au mai avut loc în noua imagine urbană, dominată de puncte
focale megalomanice, markeri terni și impersonali ai unui peisaj urban
multilateral dezvoltat: marile ansambluri de locuințe colective, marile platforme
industriale, marile șantiere... ”[27]
 |
| Secvență din planul de sistematizare 1962. |
 |
| Constructorii au săpat fundațiile care au desființat piața. |
 |
| Ultima ilustrată care păstrează imaginea clădirii, fostă cândva, „PALATUL MUNICIPAL BACĂU”. |
 |
| Extras din „Registrul istoric” al Unității Militare de Pompieri pentru 1962 |
[1] Costache Radu, Bacăul de la 1850 la 1900,
tip.Margulius, Bacău, 1906 p.7
[2] Acta Bacoviensia nr.II-2007 p.270
[3] Monitorul Oficial al României, nr.217/1871
[4] DJAN Bacău, fond Primăria Bacău, d7/1887
p5-8
[5] Idem p1
[6] Ibidem p6
[7] Ibidem p17
[8] DJAN Bc fond Primăria Bacău, d63/1888, p1
[9] Idem, d61/1889, p3
[10] Ibidem p13
[11] Ibidem d53/1892, p6, p8, p14
[12] Ibidem d7/1894, p7
[13] Ibidem p14
[14] Ibidem p24
[15] Ibidem d47/1923, p71
[16] Ibidem, d78/1927, p8, pct.9
[17] Ibidem, d54/1931, p1
[18] Ibidem, p3
[19] Ibidem, p7
[20] Ibidem, p11
[21] Ibidem,
d54/1931, p6
[22] Ibidem,
p16
[23] Ibidem, p9
[24] Ibidem, p25
[25] Ibidem, d62/1940 p26
[26] Ibidem,
d46/1942, p13
[27] Șerban Lucian – Bacău, palimpseste urbane,
ed. Rovimed Pub, Bacău, 2013, p155
[28] DJAN fond CRPCR, d18/1962
